SEMNIFICAŢIA ŞI IMPORTANŢA POMELNICELOR ADUSE LA SFÂNTUL ALTAR

De două milenii Biserica se roagă lui Dumnezeu, la toate slujbele din cadrul cultului divin public, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea credincioşilor, pregătindu-i sufleteşte pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pomenirea credincioşilor, vii şi răposaţi, în cadrul slujbelor cultului divin îşi găseşte apoteoza în Sfânta Liturghie, deoarece aici Hristos Însuşi este prezent – ca materie de jertfă, ca săvârşitor al jertfei liturgice şi ca primitor al ei – şi tot aici El îşi oferă Trupul şi Sângele, din dragoste faţă de om, pentru noi şi a noastră mântuire.

Modalitatea prin care fiecare credincios poate participa plenar şi benefic – prin jertfa sa personală – la jertfa liturgică a lui Hristos este aducerea liturghiilor la Sfântul Altar, în ziua când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, aceasta constituind o veche practică de cult a Bisericii.

Practic, a da liturghie înseamnă a aduce jertfa ta la Altar, cu o lumânare aprinsă, cu un pomelnic (un bilet cu numele celor vii şi răposaţi din familie), cu o prescură şi – după caz – cu vin, ca materie a jertfei liturgice, la care se adaugă şi un ban, conform tradiţiei Bisericii care ne în-vaţă că numai „dăruind vei dobândi”.  A aduce duminical jertfa sa la Sf. Altar a devenit modul firesc, constant şi conştient al credinciosului de a participa la Sf. Liturghie.

 

De ce se pomenesc numele la sfintele slujbe?

Numele are o funcţie particularizatoare şi este o pecete a persoanei umane care o descoperă în vocaţia ei unică şi de neînlocuit. În taina Sfântului Botez fiecare om primeşte această pecete a unicităţii, harisma propriei existenţe ce îl scoate din anonimat şi îl aşează într-o inconfundabilă relaţie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Numele este expresia existenţei unice, dar şi mărturia existenţei în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

În remarcabilul său  tratat de antropologie creştină, intitulat « Chipul nemuritor al lui Dumnezeu », Părintele Dumitru Stăniloae – un neîntrecut liturghisitor la altarul tainei persoanei şi a unicităţii omului – valorizează  admirabil semnificaţia numelui într-o teologie a persoanei: « Numele indică relaţia unuia cu altul ca persoane unice, dar nu o simplă relaţie memorială, formală, statistică, ci afectivă şi ontologică. »

Pomenirea numelui cuiva la Sf. Liturghie înseamnă prezentarea aceluia în faţa lui Dumnezeu.

 

Ce înseamnă acatist, pomelnic sau sărindar?

Spre deosebire de acatist (lista în care se trec numai numele celor vii), pomelnicul este lista de nume, vii şi răposaţi, ce se dă spre pomenire în cadrul slujbei liturgice, pentru că Sfânta Liturghie se săvârşeşte atât pentru cei vii, cât şi pentru cei răposaţi.

Practica acestor pomeniri este foarte veche.

Dipticele (înscrierea numelor celor vii şi a celor răposaţi pe două coloane) este o noţiune care apare încă din secolul al IV-lea.

Ca şi acatistele, pomelnicele pot fi date spre pomenire pentru ziua respectivă sau pe termen lung: 40 de zile, şase luni sau un an, spre a fi pomenite permanent.

Deosebit de acatist si de pomelnic, sărindarul este lista în care trecem numai numele celor răposaţi, ce se dă preotului pentru a fi pomenite timp de 40 de zile sau, mai precis, la 40 de Liturghii.

Ce semnifică lumânarea aprinsă alături de pomelnic?

Lumina lumânărilor şi a candelelor – moştenite din cultul iudaic – este un simbol al lui Hristos, care este “lumina lumii” (Ioan 8, 12) şi al învăţăturii Sale, care este bucurie, dragoste, lumină, adevăr şi viaţă. În acelaşi timp lumânarea este socotită şi o jertfă adusă lui Dumnezeu, menită să faciliteze legătura duhovnicească cu persoanele sfinte la care ne rugăm, dar şi cu cele pentru care ne rugăm (vii şi adormiţi).

Lumânarea aprinsă în timpul actului rugăciunii poate deveni o punte de lumină spirituală care ne ajută să conectăm mai uşor conştiinţa noastră la conştiinţa divină – interpersonală – şi, prin ea, la conştiinţa semenilor noştri, precum şi la cea cosmică – universală.

 

La ce foloseşte prescura care însoţeşte pomelnicul?

Cuvântul prescură vine de la grecescul „prosfora” şi înseamnă jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte. Credincioşii aduc preotului la începutul slujbei prescuri, împreună cu pomelnicul pentru vii şi răposaţi. La slujba proscomidiei (care precedă Sfânta Liturghie) preotul scoate din cele două prescuri, dedicate celor vii şi celor răposaţi, mici părticele (miride) pentru fiecare nume înscris pe pomelnic, pe care le așează pe sfântul disc în partea de jos a Sfântului Agneţ (Mielul lui Dumnezeu – Trupul lui Hristos). Aceste miride se introduc toate în sfântul potir, la vremea rânduită, în timpul Sfintei Liturghii, alături de Trupul şi Sângele lui Hristos, ce se dă credincioşilor ca împărtăşanie şi ca arvună a vieţii celei veşnice. Aşadar miridele, şi implicit numele pe care ele le reprezintă, stau alături de Trupul şi Sângele Domnului la Cina Sa cea dumnezeiască. Din prescurile rămase de la pregătirea sfintei împărtăşanii se face anafura, care se împarte la sfârşitul Sfintei Liturghii.

 

Cum se explică prezenţa banilor în acest act liturgic?

Conform tradiţiei bisericeşti, liturghia care se aduce la Sfântul Altar (lumânarea aprinsă, pomelnicul şi prescura) este însoţită de un ban. Acesta nu este atât o obligaţie, cât mai ales o jertfă pe care credinciosul o face din adâncul inimii, ca pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, precum şi pentru sufletele celor ce se dau spre pomenire. Noi nu practicăm zeciuiala, dar suntem de părere că în biserică trebuie să domnească legea jertfei şi a darului. Fiecare dă cât poate, cum poate şi dacă poate. A oferi ceva, simbolic, din câştigul şi munca ta, pentru ca rugăciunea ta şi slujba respectivă să fie bine primite înaintea lui Dumnezeu, a devenit o practică a Bisericii.

Această practică are un temei scripturistic, atât în Vechiul Testament (Num. 18,31), cât şi în Noul Testa-ment (Mt.10,9-10; ICor.9,7-11 şi 13-14; 1Tim.5,18). Ea s-a respectat încă de la începutul creştinismului şi a devenit, de-a lungul secolelor, modalitatea firească de a cere intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, prin anumite slujbe ale Bisericii şi prin rugăciunile slujitorilor bisericeşti. În plus Biserica, neavând o sursă exterioară de venit, trebuie să se întreţină doar din ofrandele credincio-şilor, ofrande din care se fac şi o serie de acte caritative şi de binefacere. Doar dăruind vom putea dobândi!

        Binecuvântează Doamne pe toţi cei ce se pomenesc, pe cei ce dăruiesc şi pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale! Pr. Adrian

Laisser un commentaire

Votre adresse de messagerie ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *


*