Rusalii 2016

Biserica creștină este instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa și Învierea Sa din morți, și ea se întemeiază, în mod formal, la Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii, ca o anticameră a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, dar şi ca unitate în diversitate, după modelul Preasfintei Treimi: Dumnezeu Cel unic în Ființă, dar întreit în Persoană și Lucrare – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dacă unitatea Bisericii se bazează într-unul şi acelaşi Hristos, cel înviat din morţi, care este și rămâne Capul Bisericii, diversitatea ei se oglindește în lucrarea liberă a Duhului Sfânt, care „suflă unde voieşte” (Ioan 3,8). Duhul Sfânt este garanţia că adevărul se manifestă prin iubire, ceea ce înseamnă că, convingerea noastră în credinţă trebuie să se manifeste prin deschiderea smerită către ceilalţi.

Altfel spus, Pogorârea Duhului Sfânt, în a cincizecia zi după Învierea Domnului, constituie baza unităţii în diversitate a Bisericii lui Hristos, instituită prin voia Tatălui, prin lucrarea Fiului – Adevărul dumnezeiesc descoperit nouă prin Iisus Hristos – şi prin săvârşirea Sfântului Duh – Cel care ne împărtăşeşte, prin harul Său cel necreat, lumina şi iubirea divină: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).

O dată cu eliberarea Bisericii Ortodoxe de sub controlul regimului totalitar, comunist şi ateist, asistăm la crearea şi consolidarea unei importante grupări în ortodoxie, menită să atragă atenţia şi (prin aceasta) să apere Biserica Ortodoxă de pericolele ecumenismului iniţiat de organizaţiile oculte, iudeo-masonice, sincretiste sau ateiste de peste ocean. Este bine să fim prevăzători şi atenți la acest gen de ameninţări, dar – în acelaşi timp – nu trebuie să uităm că pericolele cele mai mari care ameninţă ortodoxia creştină nu sunt în afara ei, ci în interiorul ei, altfel spus în interiorul fiecăruia dintre noi, fără excepție, chiar și (sau mai ales) acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Ierarhii, clericii, profesorii de teologie, monahii sau monahiile care nu sunt conştienţi de menirea lor şi nu-şi îndeplinesc misiunea la care-i obligă statutul lor, precum şi necredinţa, credinţa îndoielnică, credința intelectualistă și orgolioasă, superficialitatea credinţei unora dintre creştinii ortodocşi, sau indiferentismul creștin, pot face mult mai mult rău ortodoxiei decât toate organizaţiile iudeo- masonice, ateiste sau sincretiste, decât toate bisericile eterortodoxe şi religiile necreştine la un loc.

Nu cred că suntem noi, creștinii, cei chemați să apărăm prin atitudini exclusiviste, și nici prin discursuri confesionaliste și orgolioase Biserica lui Hristos, pentru că Cel care o apără este Duhul Sfânt împreună cu Cel care a instituit-o prin Jertfa și Învierea Sa din morți; noi suntem chemați doar să conștientizăm și să mărturisim, prin viața noastră, comunitară și liturgică, în smerenie și în iubire, adevărul învățăturilor evanghelice, transmise nouă prin Biserică, și să ne împărtășim cât mai des cu Trupul și Sângele Domnului – „hrana” vieții veșnice.

De aceea adoptarea tacticii „ariciului”, de a ne închide în noi şi de a scoate ţepii către celelalte confesiuni creştine, în special către cele care au, ca şi noi, aceeaşi credinţă în Dumnezeul Cel unic în fiinţă şi întreit în Persoană, care mărturisesc acelaşi crez, practică acelaşi botez, în numele Sfintei Treimi, şi au aceeaşi tradiţie apostolică, mi se pare puțin exagerată, mai ales acum, când valul noilor persecuţii împotriva creştinismului poate fi mult mai uşor de trecut într-o judicioasă şi cumpătată colaborare între bisericile istorice, decât în izolare, autosuficienţă, ură şi dezbinare.

În plus ortodoxia nu mai poate avea, în sec. XXI, un discurs exclusivist, ea nu poate să rămână izolată de restul creştinătăţii şi al societăţii în care trăieşte, închisă în ea însăşi, trăind în mod autosuficient – doar prin sine şi pentru sine. Şi aceasta din cel puţin trei motive:

a) În primul rând, pentru că Hristos ne-a trimis la misiune. Misiunea implică o lucrare ad-extra a Bisericii, în general, şi a fiecărui creştin, în special, aceea de a fi martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos, ai adevărului şi ai iubirii Lui, o lucrare apostolică de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu şi a evangheliei lui Hristos: „Mergând învăţaţi toate neamurile…” (Matei 28, 19-20).

b) În al doilea rând, lumina credinţei, a adevărului şi a iubirii lui Hristos, transmisă nouă prin Pogorârea Duhului Sfânt, nu poate fi ţinută sub obroc: „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina” (Luca 11, 33). Hristos este Lumina lumii şi „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan1,5). De aceea nici-una dintre bisericile creştine nu trebuie să se mândrească, socotind în mod exclusivist că este singura deţinătoare a Luminii, întrucât, s-ar pune pe sine în centru, adică în locul Luminii şi al izvorului ei, care este Însuşi Hristos, Cel ce a venit în lume „să lumineze pe cei care sunt în întuneric şi în umbra morții…” (Luca 1,79). Rămânem deţinătorii Luminii celei adevărate numai în măsura în care suntem smeriți și iubitori, dispuşi să împărtăşim şi altora această Lumină şi să o vedem şi în alţii, nu numai în noi înşine.

c) În al treilea rând, nu trebuie să uităm că Hristos s-a rugat Părintelui Ceresc, înainte de Patima Sa, ca toţi cei ce cred în El să fie una: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, așa şi aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

„Toţi” şi „una”, unul şi toţi, iată cheia unităţii în diversitate, iată modul prin care Dumnezeu, Părintele Ceresc, a ales să ne facă cunoscut nouă Adevărul şi Iubirea Sa, prin Fiul Său, iar mai pe urmă, pentru înţelegerea cea duhovnicească, prin Duhul Sfânt: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14,26).

Părintele Adrian