RUGACIUNILE PENTRU CEI MORTI


Problema rugaciunilor pentru cei morti sta intr-o strinsa legatura cu cinstirea sfintilor. Ea face parte dintre chestiunile doctrinare eshatologice, impreuna cu problema mortii, a sufletului omenesc si a vietii de dincolo de mormint.

Invatatura crestina referitoare la cultul mortilor si indeosebi la rugaciunile pentru morti se bazeaza pe o serie de idei sprijinite pe revelatia divina si practica traditionala a Bisericii.

In legatura cu moartea, de la care trebuie sa plecam, fenomen universal si inerent naturii umane, Biserica crestina invata ca ea a survenit in lume in urma pacatului originar (Romani V, 12), dar ea nu inseamna o distrugere completa a fiintei umane, ci numai o despartire a trupului de suflet. Trupul se intoarce in pamint din care a fost luat, precum spune Sfinta Scriptura: <<In sudoarea fetei tale iti vei minca piinea ta, pina te vei intoarce in pamintul din care ai fost luat>> (Facerea III, 19). Sufletul, insa, se intoarce la Dumnezeu de la care si-a primit existenta, precum ne da marturie aceeasi carte sfinta: <<Si ca pulberea sa se intoarca in pamint cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, care l-a dat>> (Ecclesiastul, XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, vesnic (Matei X, 28; XXII, 32). El este mai de pret decit trupul si decit orice alte bunuri materiale (Marcu VIII, 36-37).

De altfel, nemurirea sufletului si dainuirea lui in viata de dincolo de moarte, este ideea fundamentala prin care sta sau cade cultul mortilor si rugaciunile pentru morti. Mai mult, nemurirea individuala este strins unita, dupa invatatura crestina, bazata pe revelatia divina cu aceea de constiinta. Omul dupa moarte este in deplinatatea vietii sale sufletesti, este constient, bucurindu-se sau suferind dupa felul cum a vietuit pe pamint (Luca XVI, 22-31).

Caci, dupa invatatura Domnului Hristos toti cei morti trebuie sa fie judecati si rasplatiti in conformitate cu faptele pe care le-au savirsit in viata. Chiar si in Vechiul Testament invatatura despre judecata omului este clar afirmata. Astfel, Psalmistul spune: <<Iar Domnul ramine in veac; gatit-a scaunul Lui de judecata; si El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele>> (Psalm IX, 7-8). De asemenea si in Ecclesiast se spune: <<Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecarui om caci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele>> (Ecclesisat XII, 13-14).

La Domnul Hristos ideea despre judecata si recompensa omului dupa moarte, constituie ideea de baza a doctrinei sale. Ea strabate ca un fir rosu toata invatatura sa. <<Dar zic voua: Tirul si Sidonului va fi mai usor in ziua judecatii decit voua>> (Matei XI, 22). Sau: <<Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Sa, cu ingerii sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale>> (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirma si Sfintii Apostoli, ca o dogma fundamentala a crestinismului. <<Pentru ca (Dumnezeu) a hotarit o zi in care va sa judece lumea intru dreptate>> (Fapte XVII, 31). Sau <<Caci toti ne vom infatisa inaintea judecatii lui Dumnezeu>> (Romani XIV, 10); II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastra a sintetizat dogma despre judecata oamenilor dupa moarte in articolul sapte din Simbolul credintei: <<Si iarasi va sa vie (Domnul Hristos) cu marire sa judece viii si mortii>>. Adica, dupa judecata, toti vor primi rasplata conform faptelor pe care le-a savirsit.

Insa invatatura ortodoxa distinge doua judecati, dupa savirsirea din viata a omului: judecata generala, obsteasca care va fi precedata de a doua venire a Mintuitorului Hristos. Despre aceasta din urma se spune ca la venirea Domnului toti cei morti vor invia, iar cei vii se vor schimba intr-o clipa (I Corinteni XV, 51) si vor iesi intru intimpinarea Mintuitorului. Astfel, imbracati in corpuri spiritualizate, vor fi judecati, intr-o atmosfera de maretie si frica, fiind recompensati spre fericire sau chinuri vesnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universala de la sfirsitul lumii.

Totusi, in legatura cu rugaciunile pentru morti trebuie accentuata, fiind de o mare importanta, judecata particulara. Caci rugaciunile celor vii pentru cei decedati spre a li se ameliora situatia, intervin dupa judecata particulara sau intru judecata particulara si cea generala.

Judecata particulara este atestata in Sfinta Scriptura. Astfel Sfintul Pavel spune" <<Este rinduit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati>> (Evrei IX, 27). Intrucit in cuvintele acestea Sfintul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul indata dupa despartirea de trup este supus judecatii particulare (cf. Prof. N. Chitescu, Dogmatica, tom. II, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, unde fiecare dupa moarte este rasplatit (Luca XVI, 19-31), evident dupa judecata, este o dovada a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).

Si Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila precizeaza ca exista judecata particulara, deosebita si alta judecata de apoi (obsteasca). Nici dreptii, nici pacatosii n-au primit rasplata desvirsita a faptelor lor (dupa judecata particulara), totusi nu sint toti in aceeasi stare si nu se trimit in acelasi loc (Marturisirea Ortodoxa, partea I, intreb. 61, p. 63).

Judecata particulara se savirseste imediat, dupa moartea omului, de catre Domnul Hristos, in prezenta unor ingeri buni si ingeri rai, dintre care unii dintre acestia il apara, iar altii il acuza. Evident, rolul hotaritor il are Mintuitorul Hristos.

Judecata particulara este provizorie. Ea se face deocamdata asupra sufletului decedatului si nu asupra sufletului si trupului care se va efectua la judecata obsteasca. Se mai numeste provizorie caci soarta unor dintre pacatosii pedepsiti pentru pedeapsa iadului nu este definitiva, pentru ca ea poate fi modificata in bine prin rugaciunile Bisericii. Numai dupa judecata cea din urma, universala, pacatosii vor trece in munca vesnica a iadului.

Totusi, dupa judecata particulara sufletul decedatului se bucura in rai sau sufera in iad, in mod diferit dupa faptele savirsite in viata. <<In casa Tatalui Meu multe locasuri sint>> (Ioan XIV, 2) se aplica si la rai si la iad, adica se refera si la fericirea dreptilor din rai si la aceea a pacatosilor din iad (Romani II, 6-7).

Starea sufletelor dupa moarte si dupa judecata particulara este o stare de fericire sau nefericire, o stare constienta (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucura de o serie de bunuri pozitive, vietuind in lumina, in comuniune cu Dumnezeu, iar pacatosii sint mustrati de constiinta, departe de Dumnezeu. Insa, felul fericirii si nefericirii dupa judecata particulara este deosebit de acela de dupa judecata generala.

Viata constienta de dupa moarte nu se mai poate schimba dupa vointa omului. Adica, el nu-si mai poate schimba caracterul, din bun sa devina rau sau invers. Dincolo de mormint aceasta schimbare nu mai este posibila. <<Legati-l de picioare si de miini si-l aruncati in intunericul cel mai dinafara (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu e liber sa inceapa o viata noua. Viata de pe pamint e timpul de pregatire, iar cea de dincolo e recolta aceleia de aici.

De aceea situatia celor morti, destinati prin judecata chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor vointa ci numai prin rugaciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugaciunilor pentru cei morti.

De altfel, rugaciunile pentru cei morti existau la pagini, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe mormite si alte obiceiuri. Aceste rugaciuni existau si la evrei. Locuitorii Galaadului au inmormintat trupul lui Saul si al fiilor sai, au plins, s-au tinguit si au postit pentru Saul si cei din casa lui Israel care cazusera de sabie in lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia porunceste ca pentru cei ce l-au parasit pe Dumnezeu sa nu se fringa pentru ei piine de jale, ca mingiiere pentru cei morti (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a dat ordin sa se faca rugaciuni pentru cei morti in lupta, spre a fi sloboziti de pacate (II Macabei XII, 46).

In invatatura crestina rugaciunile pentru morti au o fundamentare mai precisa. Prin venirea in lume a Domnului Hristos, El a infiintat Biserica Sa, din care fac parte toti crestinii, atit cei morti, cit si cei vii. <<Caci daca traim, si daca murim ai Domnului sintem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa stapineasca si peste morti si peste vii>> (Romani XIV, 8-9). Crestinii formeaza un singur tot, o entitate, un organism viu, un corp. <<Asa si noi, cei multi un trup sintem in Hristos si fiecare madulare unii altora>> (Romani XII, 5). Deci, in Biserica crestina intre cei vii si cei morti nu este un zid despartitor, ci constituind un organism sint solidari impreuna. <<Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna>> (I Corinteni XII, 26). Uniti in aceeasi credinta (Efeseni IV, 5) si vietuind in acelasi trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii isi dezvolta intre ei dragostea crestina, cea mai mare porunca a Mintuitorului. <<Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti>> (Ioan XIII, 34; 12-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfintul Ioan arata ca dragostea fata de Domnul se concretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16).

In adevar, in iubirea fata de aproapele noi ii dorim semenului nostru binele moral si material; iar binele spiritual cel mai inalt este, fara indoiala, mintuirea sufleteasca, dobindirea imparatiei lui Dumnezeu. Deci, rugaciunea spre indreptarea celui ratacit, pentru iertarea pacatelor lui fie vietuind in lume, fie in viata de dupa moarte este un act de iubire crestina. Rugaciunea este folositoare pentru semeni, caci spune Sfintul Iacov: <Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului>> (Iacov V, 16), Sfintul Pavel adauga: <<Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mintuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos>> (Filipeni I, 19).

Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sint eficace, au rezultat, caci Mintuitorul a spus: <<Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide>> (Matei VII, 7). Sau: <<Si toate cite veti cere, rugindu-va cu credinta, veti primi>> (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe acei pentru care sint rugati. Astfel Domnul Hristos vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26); pe tinarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste pe baza rugaciunilor celor apropiati. De asemenea si Sfintul Petru inviaza pe Tabita la rugaciunile credinciosilor apropiati ei (Fapte IX, 40-41).

Deci, pe baza credintei si a rugaciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sint indreptatite si rugaciunile pentru cei morti, pentru ca Domnul Hristos cu mila si cu harul Sau sa ajute si sa usureze chinurile celor pacatosi.

Asa precum noi indreptam rugaciuni catre cei alesi, catre sfinti ca sa intervina la Dumnezeu prin rugaciunile lor pentru noi cei din Biserica luptatoare, cei vii, tot astfel bazati pe aceleasi temeiuri, intervenim la Dumnezeu, Domnul Hristos si sfintii Sai pentru ameliorarea situatiei celor adormiti.

Deci, iubirea si credinta stau la baza rugaciunilor pentru cei morti; credinta in nemurirea sufletelor si in fagaduintele Mintuitorului ca cererile noastre fata de El se vor realiza si iubirea pentru semenii nostri care sint in suferintele iadului. Mai mult, noi stim ca Domnul Hristos a eliberat din iad pe dreptii Vechiului Testament (I Petru III, 19) si are putere de a elibera din iad pe pacatosii vrednici de acest har.

Dumnezeu iarta pe pacatos, il mintuieste, dar fara concursul omului, mintuirea este imposibila, Dumnezeu nu da decit celui ce se roaga. Ori, cum cei morti, care se chinuie in iad nu pot face nimic pentru soarta lor, este de datoria celor vii sa se roage pentru ei.

De aceea, Biserica Ortodoxa are rugaciuni pentru cei morti in toate liturghiile sale incepind de la Sfintii Iacov, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur pina la Liturghia Sfintului Grigorie Teologul si anumite zile speciale de pomenire a mortilor: simbetele mortilor (a II-a, a III-a, a IV-a din postul Pastelui, Simbata Rusaliilor si simbata lasatului sec de carne - mosii de iarna).

De drept, Biserica Ortodoxa se roaga numai pentru cei care au murit la credinta cea drepta si pentru cei care nu au pacate covirsitoare, pacate prea mari, de ura si dusmanie impotriva lui Dumnezeu. Caci spune Sfintul Ioan: <<Daca vede cineva pe fratele sau pacatuind - pacat nu de moarte - sa se roage si Dumnezeu va da viata acelui frate, anume celor ce nu pacatuiesc de moarte. Este si pacat de moarte; nu zic sa se roage pentru asa pacate (I Ioan V, 16). Sau, dupa cum spune Mintuitorul: <<Cel ce va zice cuvint impotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice imptriva Duhului Sfint, nu I se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie>> (Matei XI, 32).

Deci Biserica nu se roaga pentru acei care au murit in necainta si nepietate, hulitori si care au stins in ei complet spiritul lui Hristos ca si pentru sinucigasi, eretici, nepocaiti (cf. Pr. Mitrofan, Viata repauzatilor nostri si viata noastra dupa moarte, p. 134).

Insa in concret, pentru ca noi nu stim niciodata cu siguranta cine a decedat cu pacate care nu se pot ierta, ci numai Dumnezeu stie, noi ne rugam pentru toti cei care au murit. Daca acestia sint in rai, ei n-au nevoie de rugaciunile noastre. Daca cei decedati au pacate ce pot fi iertate, Dumnezeu va primi rugaciunile noastre facute pentru ei si-I va scapa din suferintele iadului. Daca cei decedati sint impovarati cu pacate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugaciunile noastre in favoarea lor, ci le va intoarce in folosul celor ce le fac (Matei X, 12-13).

Cu toata claritatea invataturii crestine ortodoxe amintite, exista o serie de crestini mostenitori ai invataturilor protestante care neaga utilitatea rugaciunilor pentru cei morti, folosind chiar anumite texte din Sfinta Scriptura in sustinerea afirmatiilor lor. Unii dintre acestia sustin ca sufletul moare impreuna cu trupul si invie la inverea generala. Deci, orice legatura cu mortii este inoperanta si rugaciunile pentru ei inutile. Vechiul Testament ca si Noul Testament prin unele din versetele lor, sint invocate de acestia. Astfel se spune: <<Sa nu mincati singele nici unui trup, pentru ca viata oricarui trup este in singele lui: tot cel ce va minca se va stirpi>> (Levitic XVII, 14; Deut. XII, 23). Sau: <<Tot ce se misca si ce traieste sa va fie de mincare... Numai carnea cu singele ei, in care e viata ei sa nu mincati. Caci Eu si singele in care e viata voastra, il voi cere la orice fiara... (Facere IX, 3-5).

Insa aici este vorba despre animale al caror suflet este sinonim cu viata biologica si care la ele se afla in singe. Odata cu trupul si singele lor dispare intreaga lor fiinta. Singele omului in care este si <<viata>> lui (Facere IX, 5), viata biologica, animala, dispare odata cu trupul, dar nu si sufletul.

Sufletul si trupul sint doua inceputuri de sine statatoare: trupul omului e facut din tarina, iar sufletul din suflarea lui Dumnezeu: <<Atunci luind Domnul Dumnezeu tarina din pamint a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facere II,7; Cf. Deut. XXXII, 49-50; Matei XXII, 32).

Animalele au fost create in chip deosebit decit omul; ele au fost facute din pamint, fara vreo remarca asupra sufletului lor (Facere I, 24). Omul, precum s-a amintit, a fost zidit prin suflare dumnezeiasca si are origine divina (Facere II, 7).

Se mai spune ca de multe ori se afirma in Sfinta Scriptura esenta materiala a sufletului si deci murind trupul se stinge si sufletul. Astfel, David spune lui Saul: <<Tu insa cauti sufletul meu, ca sa-l iei>> (I Regi XXIV, 12), adica sa-l omori. Sau in alt loc: <<Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine streangul, mai bine moarte, decit aceste chinuri>> (Iov VII, 15). Deci, moartea este egala cu nimicirea sufletului.

Se mai invoca si expresiile din Noul Testament: <<a murit saracul>>, <<a murit bogatul>> (Luca XVI, 22). <<Parintii vostri au mincat mana in pustie si au murit>> (Iona VI, 49). Aceste expresii ar releva faptul ca oamenii mor in intregime ca suflet si corp.

Insa, locurile unde se arata ca sufletul moare nu sint ceea ce vrea sa se demonstreze, ci ele indica strinsa legatura dintre suflet si corp, in rastimpul vietii pamintesti, ca si expresiile <<a murit saracul>>, <<bogatul>>, <<parintii vostri>>. In Sfinta Scriptura se face distinctie clara intre suflet si trup: <<Nu va temeti de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida>> (Matei X, 28; II Corinteni V, 8-9).

Altii crestini afirma ca rugaciunile pentru morti sint inutile, deoarece cei morti, pina la judecata generala stau intr-o stare de inconsitenta si somnolenta. Acest fapt il arata Psalmistul: <<Caci nu este intru moarte cel ce te pomeneste pe tine si in iad cine te va lauda pe tine>> (Ps. VI, 5). Sau: <<La fel si omul se culca si nu se mai scoala, si cit vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui>> (Iov XIV, 12). In sfirsit, un alt citat: <<Tot ce mina ta prinde sa savirseasca fa cu hotarire, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici stiinta, nici intelepciune>> (Ecclesiast IX, 10).

Dar in locurile amintite nu e vorba despre sufletele oamenilor, ci despre trupurile lor. Psalmistul (VI, 5) cere ceva de la Dumnezeu sa I se dea cit este in viata, caci dupa moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. De asemenea si in celelalte citate se arata ca odata omul coborit in mormint nu mai poate lua parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune.

Cum ca sufletele sint constiente dupa moarte si se bucura sau sufera, o demonstreaza elocvent pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), aparitia lui Moise si Ilie la Schimbarea la Fata a Mintuitorului (Matei XVII, 3) si pogorirea la iad a Domnului Hristos (I Petru III, 19-20), spre a vesti Evanghelia, ca si rugaciunile sfintilor adresate Domnului Hristos (Apocalipsa V, 8; XI, 15-16).

Se mai afirma de aceiasi crestini ca rugaciunile pentru cei morti sint inutile, deoarece Dumnezeu judeca si raplateste fiecaruia fara mijlocire, ci dupa dreptate. <<Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, ca fiecare sa ia dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau>> (II Corinteni V, 10). Sau: <<Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale>> (Matei XVI, 27; cf. Galateni VI, 8).

Insa, in locurile invocate pentru respingera rugaciunilor pentru morti este vorba nu despre judecata particulara, ci despre cea obsteasca. Care, chiar daca n-ar fi vorba despre aceasta, nu insemna ca ar fi cu totul exclus folosul de a ne ruga pentru morti. Caci in nenumarate locuri din Sfinta Scriptura se recomanda rugaciunile pentru semeni, fara a socoti ca aceasta ar altera judecata divina: Iov se roaga pentru prietenii sa (Iov XLII, 8); Mintuitorul se roaga pentru Apostolul Petru (Luca XXII, 32) si pentru ceilalti Apostoli (Ioana XVII,9), precum si pentru Lazar care era mort (Ioan XI, 41-41).

Cea mai intemeiata obiectie contra rugaciunilor pentru cei morti ar fi faptul ca intre locul de chin al pacatosilor, iadul, si cel de fericire al dreptilor, raiul, ar fi o prapastie de netrecut si ca nici dreptul Avraam n-a mai incercat si nici n-a voit sa amelioreze suferintele bogatului din iad, si nici sa ajute spre indreptarea fratilor vii ai acestuia (Luca XVI, 24-31).

Este adevarat ca dreptul Avraam spune ca intre iad si rai este o prapastie de netrecut. Insa, aici este vorba despre fapte petrecute in rastimpul Vechiului Testament. Prin venirea Domnului Hristos s-a desfiintat prapastia dintre iad si rai, caci cu moartea Sa pe cruce, <<a primit toata puterea in cer si pe pamint>> (Matei XVIII, 18), a dobindit cheile iadului si ale mortii (Apocalipsa I, 18), a eliberat din robie pe dreptii Vechiului Testament, adica a iertat pacatele cu harul sau (I Petru III, 19) si a distrus prapastia amintita. Prin aceasta a dat posibilitate Bisericii sa intervina prin rugaciunile ei pentru ameliorarea destinului celor din iad.

Cit despre faptul ca Avraam n-a voit sa usureze soarta bogatului nemilostiv si nici a fratilor acestuia se explica prin aceea ca atit bogatul cit si fratii lui se facusera vinovati de pacate grele, de pacate de moarte, pentru care nu este iertare (Matei XII, 32). Ei erau deci sortiti chinurilor vesnice. Pentru fratii bogatului nu mai era posibila nici o reintoarcere chiar daca ar fi inviat cineva din morti (Luca XVI, 31). Pentru bogat pacatele ii erau foarte grave, caci murise fara pocainta, fara credinta, fara iubire de oameni (Luca XVI, 25). Deci, orice interventie din afara era inutila.

Se invoca contra rugaciunilor pentru morti afirmatiile Sfintului Pavel din I Corinteni VI, 9-10, unde citim: <<Nu stiti oare ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: nici desfrinatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu>>. Deci, cei morti, fara pocainta completa nu vor mosteni imparatia cerurilor. Pentru acestia este inutila orice rugaciune, orice interventie.

Totusi citatul amintit, din Sfintul Apostol Pavel nu se refera nicidecum la rugaciunile pentru morti, ci la viata trecuta a Corintenilor, plina de pacatele citate si ca ei trebuie sa fie foarte atenti, sa nu mai recada in asemenea pacate, caci in acea stare nu ar mai putea mosteni imparatia lui Dumnezeu. Dovada versetul care urmeaza: <<Si asa erati dar v-ati indreptat in numele Domnului, Iisus Hristos si Duhul Dumnezeul nostru>> (I Corinteni VI, 1).

Se mai citeaza de catre aceiasi crestini versete si din Vechiul Testament, contra rugaciunilor pentru cei morti. Astfel se citeaza din profetul Ieremia unde se spune: <<Si vor muri cei mari si cei mici in pamintul acesta si nu vor fi ingropati si dupa ei nimeni nu va plinge, nimeni nu-si va face taieturi, nici se va tunde pentru ei. Nu se va fringe pentru ei piine de jale ca mingiiere pentru cel mort, si nu li se va da cupa mingiierii ca sa bea dupa tatal lor si dupa mama lor>> (Ieremia XVI, 6-7). Deci rugaciunile pentru morti sint nefolositoare.

Si in alt loc: <<Asa zice Domnul: <<Blestemat fie omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc si al carui inima se departeaza de Domnul>> (Ieremia XVII, 5). Asadar, Dumnezeu osindeste pe acei oameni care se sprijina pe interventia altor semeni de-ai lor in favoarea mintuirii lor.

Dar si de data aceasta interpretarea este falsa si sint eronate obiectiile. Caci in primul citat este voba despre pacatele grave pe care le facusera unii evrei - inchinarea la idoli - si pentru care Dumnezeu ii pedepseste prin neingropare, prin lipsa de jale si nefringere de piine pentru cei morti. Atit de mari erau pacatele lor incit nu erau vrednici de toate aceste practici pentru cei morti.

Totusi, este lesne de inteles ca daca cei cazuti in pacate grave erau nevrednici de aceste practici si mingiieri, cei mai putin pacatosi aveau dreptul la ele. De unde reiese indreptatirea rugaciunii si practicile noastre pentru cei decedati.

In al doilea citat, se vede clar ca este vorba despre acei evrei care se incredeau si se inchinau la idoli si nu lui Dumnezeu.

In legatura cu interventia oamenilor la Dumnezeu pentru semenii lor, prin rugaciuni, Sfintul Apostol Pavel cere de foarte multe ori in epistolele sale sa se roage pentru el si pentru altii. Astfel el spune: <<Va indemn deci, inainte de toate sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii>> (I Timotei II, 1). Sau: <<Fratilor, rugati-va pentru noi>> (I Tesaloniceni V, 25); <<Staruiti in rugaciune; ... rugindu-va totodata si pentru noi>> (Coloseni IV. 2-3).

Deci, rugaciunile de mijlocire pentru vii si pentru morti sint recomandabile si operante.

In sfirsit, se mai spune ca daca mortii care se chinuie in iad si pentru care se fac rugaciuni, se mintuiesc, urmeaza ca toti pentru care ne ruga trebuie sa se izbaveasca.

S-a amintit ca Biserica se roaga numai pentru cei care au credinta, pentru cei care au murit cu pacate mai putin grave, care nu au hulit (I Ioan V, 16). Totusi, in concret, faptic, noi nu stim pe cei care mor fara pocainta suficienta cu pacate grave nemarturisite, pe cei impietriti in erezii sau in necredinta. De aceea, noi facem rugaciuni pentru toti. Iar Dumnezeu, care stie faptele si gindurile tuturor, va ierta si va izbavi din munci si dureri pe acel care merita.

Oricum, rugaciunile pentru morti nu sint inutile. Ele izbavesc din muncile iadului pe multi din cei adormiti in credinta in Dumnezeu si care n-au putut, din diferite imprejurari, sa duca o viata crestina spre a se bucura de fericirea raiului. Ele ajuta si celor ce le savirsesc din dragoste pentru semeni si credinta in Domnul Hristos, pentru ca prin ele isi desavirsesc viata lor crestina. Mai mult, sint o mingiiere fata de pierderea celor plecati dintre noi si o strinsa comuniune cu ei si cu ceilalti membri ce formeaza Biserica crestina.

Rugaciunile pentru morti au o serioasa fundamentare scripturistica si sint de un nemarginit folos pentru sufletul crestin.

Pr. Prof. I.Constantinescu,

"Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag.120-124.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Pr. Prof. I. Constantinescu, Rugaciunile pentru cei morti, in <<Glasul Bisericii>>, nr. 7-8, 1975.
2. Pr. Nicolae Alexa, Temeiurile dogmatice ale rugaciunilor pentru cei morti, in <<Studii teologice>>, nr. 1-2, 1978.
3. Pr. Ioan Ioanicescu, Rugaciune pentru cei morti, in <<Mitropolia Olteniei>>, nr. 1-2, 1975.
4. Pr. Mitrofan, Viata repauzatilor nostri si viata noastra dupa moarte, trad. din frantuzeste de Iosif Mitropolitul Primat, Bucuresti, 1890.
5. Pr. Prof. I. Petreuta, Rugaciunile pentru morti, Oradea, 1973.