Biserica Ortodoxă Română în Elveţia
Bun venit
Cuprins
Bun venit
PROGRAMUL SLUJBELOR SI ALTE ACTIVITATI
Publicatia Parohiala
Invatatura Ortodoxa
Spiritualitate Ortodoxa
Souffrance, Mort et Résurrection
Tinerii Si Familia Crestina
Informatii utile

















Bine aţi venit pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Române în Elveţia !

 

Site-ul pe care vi-l prezentăm (şi care se află încă în lucru) cuprinde trei părţi :

  1. informaţii despre noi (parohiile ortodoxe române din Geneva şi Lausanne, programul slujbelor) şi coordonatele tuturor parohiilor şi preoţilor ortodocşi români din Elveţia ;
  2. o selecţie de pagini preluate din diverse site-uri ortodoxe, pe teme : istorice, biblice, patristice, de spiritualitate ortodoxă, dogmatice, morale, catehetice, liturgice, sociale şi ecumenice, ce am considerat că pot interesa un număr mai mare de vizitatori ;
  3. sfaturi practice, informaţii utile, ştiri, anunţuri şi contact.

 

Pentru orice vizitator este util să se ştie că site-ul nu este decât un instrument de cunoaştere, el nu poate înlocui participarea şi implicarea activă a credinciosului la viaţa liturgică, sacramentală şi caritativă a Bisericii, singurele căi ce ne pot conecta în mod real la Dumnezeu, sursa existenţei noastre veşnice.

 

Site-ul este un instrument de cunoaştere, pentru cei interesaţi, al potenţialului Ortodoxiei atât ca manifestare, cât şi ca problematică teologică contemporană, la trecerea într-o nouă etapă a Istoriei, după un secol zbuciumat şi căutător de orizonturi noi, bolnav de rupturi existenţiale şi în acelaşi timp flămând după unitate şi comuniune autentică.

 

Fie ca HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru ca pe oameni să-i urce la Dumnezeu, să binecuvânteze lucrarea noastră şi să o facă să rodească în dragoste prin viaţa dumneavoastră !

 

* * *

 

„Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Rom. 5,5).

Ca să avem acces la iubirea lui Dumnezeu şi la lucrarea Sfântului Duh, Cel pogorât peste Apostoli în chipul limbilor de foc, în ziua Cincizecimii (cea de-a cincizeci-a zi după Înviere), avem nevoie de credinţă în Dumnezeu, altfel spus trebuie să fim sau să devenim oameni credincioşi.

Din păcate, comunismul nu s-a mulţumit să demoleze numai biserici în România, ci a reuşit să compromită însăşi noţiunea de credinţă şi de om credincios. În replică, generaţiile prezentului, scăpate din chinga totalitară, au vocaţia de a restabili normalitatea şi din acest punct de vedere.

 

Dar cine este omul credincios?

Este el un privilegiat din naştere? Nu neapărat. Toţi oamenii se nasc cu acest dar şi omul îl caută pe Dumnezeu, chiar şi inconştient, prin toate manifestările sale sufleteşti.

Este el un obscurantist sau un semidoct? Nicidecum. Credinţa luminează mintea, sufletul şi spiritul omului, îl ridică pe om din interior, îl înalţă din întuneric la lumină, îl aduce din moarte la viaţă.

Este el totuna cu bogatul şi puternicul? Deloc. De cele mai multe ori cei bogaţi şi cei puternici îşi fac dumnezei din bogăţia şi puterea lor trecătoare.

Se poate identifica el cu geniul, cu marea inteligenţă superioară? Iarăşi, nu. Petre Ţuţea, considerat un geniu de Emil Cioran, îi răspunde acestuia: „în faţa sfântului, geniul este un idiot"!

 

Omul credincios este omul obişnuit, nesofisticat, acela care îşi cunoaşte limitele, care încearcă să se cunoască pe sine însuşi şi prin această cunoaştere de sine el descoperă taina credinţei în Dumnezeu şi astfel reuşeşte să trăiască în pace şi armonie cu semenii şi în respect faţă de creaţia înconjurătoare. Omul de credinţă trebuie să ştie să lupte în interiorul său cu inamicii credinţei: egoismul, orgoliul şi mândria, autosuficienţa, răutatea, neiertarea, ura, duşmănia, lipsa dragostei faţă de aproapele, pasivitatea faţă de suferinţa şi necazul lui, intoleranţa, necredinţa, credulitatea şi instabilitatea credinţei.

 

Cât de simplu ar fi el, omul credincios este, prin starea lui de viaţă şi prin efortul său de a deveni mai bun şi mai generos, mai iertător şi mai iubitor, un om de elită (un om ales). Aşa cum există o elită profesională, compusă din toţi cei care evoluează necontenit, urmărind performanţa şi refuzând simultan comodităţile plafonării, aşa cum există o elită patriotică, alcătuită din fiecare cetăţean român căruia îi pasă de România, mai presus de soluţiile individuale şi de interesele sale poate legitime, dar mai curând egoiste, aşa cum există o elită intelectuală sau cultural-artistică tot aşa există şi o elită morală, din care face parte orice persoană preocupată de progresul ei lăuntric, în contextul binelui comun.

 

Precum se ştie morala este un credo în acţiune, iar „credinţa fără fapte este moartă" şi fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin iubire" (Gal. 5,6). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată, atât de minunat, Sfântul Apostol Pavel în acel - pe drept numit - „imn al dragostei creştine", pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte... (I Cor. 13,1-3).

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4,7) şi este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (în ziua Cincizecimii) (Rom. 5,5).

 

Fie ca lumina dumnezeiască a Duhului Sfânt şi darul Cincizecimii să vă călăuzească şi pe Dumneavoastră, vizitatorii acestui site, pe tot parcursul vieţii! 

 

* * *

 

Rugăciunea curată a inimii 


 Rugăciunea este cea dintâi şi cea mai concretă expresie a credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu. Ea este comuniune şi unire intimă cu Dumnezeu; respiraţia sufletului în Dumnezeu, în care „trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Şi pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre şi se roagă pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8; 15,26). Însă, datorită indiferenţei şi păcatului, inima se împietreşte treptat şi nu mai simte „suspinele Duhului”. Tocmai de aceea, rugăciunea presupune un efort, o asceză deosebită pentru a fi împlinită cum se cuvine, şi anume, cu atenţia concentrată în inimă sau, cum spun Părinţii, cu „mintea coborâtă în inimă”, pentru ca ea să angajeze întreaga fiinţă care se concentrează în inimă.

  Mintea nu-şi poate găsi liniştea decât în rugăciune şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Uneori oboseala şi stresul sunt atât de mari încât mintea nu se poate concentra la rugăciune. Salvarea este în rugăciunea Bisericii care are o putere cu totul aparte de vindecare a sufletului bolnav. Important este ca legătura cu Biserica să fie constantă, pentru ca credinciosul să-şi formeze treptat o conştiinţă eclezială. Ceea ce înseamnă să fim pătrunşi de conştiinţa că aparţinem cu trup şi suflet Bisericii, lui Hristos Însuşi, cu care Biserica se identifică.

 Oricum rugăciunea Bisericii este primordială în viaţa duhovnicească. Nimeni nu poate fi creştin de unul singur, ci numai în comuniune cu ceilalţi. Iar comuniunea cea mai autentică se realizează în Biserică prin participarea la Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe, în care se reactualizează Taina mântuirii lumii şi prin care ne împărtăşim cu Hristos, izvorul harului. Rugăciunea personală, privată, se inspiră din rugăciunea obştească a Bisericii şi este susţinută constant de ea.

 Toţi cei care au ajuns la o experienţă bogată de rugăciune mărturisesc că este foarte important ca orice rugăciune, fie obştească, fie privată, să angajeze nu doar mintea, ci şi inima, pentru a deveni o rugăciune a inimii. Lucrul acesta nu-i deloc uşor, mai ales pentru începători, care fac adeseori experienţa dureroasă că tocmai în timpul rugăciunii mintea li se împrăştie la lucrurile exterioare, pentru că nu reuşeşte să „coboare” în inimă, din care izvorăşte căldura şi bucuria rugăciunii.

 Singura soluţie este să ne rugăm cu şi mai multă atenţie şi, mai cu seamă, cu multă căinţă pentru păcatele săvârşite. Pentru că pocăinţa, sau părerea de rău pentru păcate „străpunge” inima, o înmoaie, o face mai sensibilă la prezenţa lui Dumnezeu. Aceiaşi mari nevoitori, am zice „specialişti” ai rugăciunii, spun că la rugăciunea curată (liberă de gânduri străine) se ajunge treptat prin multa rugăciune. Trebuie să ne rugăm mult, foarte mult, pentru a ajunge, încetul cu încetul, la rugăciunea curată a inimii.

 În general, credinciosul ortodox se roagă acasă citind rugăciunile tradiţionale de dimineaţa şi de seara, Psalmi sau din Sf. Evanghelii. Ca rugăciune „de toată vremea” (pe care o facem şi în timpul lucrului, călăto-riei…) ni se recomandă rugăciuni scurte ca, de exemplu, cunoscuta „Rugăciune a lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau numai „Doamne miluieşte-mă” repetată de nenumărate ori, cu atenţia cuvenită. O rugăciune scurtă, repetată neîncetat, cu evlavie şi smerenie, „coboară” mai uşor în inimă.

 Rugăciunea liberează sufletul de acumulările negative de pe urma stresului, a greutăţilor şi a problemelor vieţii şi ne umple de energii pozitive care înmulţesc în noi curajul şi răbdarea în lupta cu ele. Credinciosul care se roagă mult, „neîncetat” şi meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu, îşi formează o gândire pozitivă, învinge în el egoismul, se leapădă de sine şi îşi câştigă treptat o inimă curată şi bună care cuprinde în dragostea ei pe toţi semenii săi ca şi întreaga creaţie.

 De altfel, semnul concret al unirii cu Hristos prin rugăciune este câştigarea treptată a unei „inimi compătimitoare”(Sf. Isaac Sirul-sec.VI), care cuprinde în sine pe toţi oamenii. Inima compătimitoare, iubitoare sau milostivă este fundamentul ontologic al slujirii semenilor care nu sunt doar indivizi separaţi de noi sau alături de noi, ci mădulare proprii ale trupului nostru şi

mădulare ale Trupului lui Hristos (vezi ICor10,17; 12,13)

 Credinciosul care, prin rugăciune şi asceză şi-a câştigat o inimă compătimitoare se va pune în modul cel mai firesc în slujirea semenilor cu care Hristos se identifică (cf. Matei 25). A sluji pe semeni, înseamnă a fi mereu prezent pentru ei, a-i ajuta la nevoie, a te ruga pentru ei, a-i povăţui pe calea binelui…

 Părinţii pustiei (neptici sau veghetori) socoteau slujirea semenilor, mai cu seamă a bolnavilor, mai presus chiar decât rugăciunea şi postul. Iată o „Apoftegmă” în acest sens: „Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci al cărui lucru este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor” (Pateric, cap. 12, „Despre dragoste”).

 Se poate întâmpla deci ca chiar şi unii din cei mai fervenţi creştini la rugăciune să nu fie capabili de iubirea semenilor manifestată în faptele milei creştine despre care se vorbeşte în Evanghelia de la Matei, 25. Aceasta înseamnă că rugăciunea lor n-a „coborât” încă în inimă pentru a o transforma. Există deci pericolul real de a ne obişnui cu o rugăciune formală care nu transformă inima tocmai pentru că nu ajunge în inimă (Ips. Mitropolit Serafim Joantă). O astfel de rugăciune nu este mântuitoare. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, trimite Duhul Tău Cel Sfânt asupra noastră să ne lumineze sufletele şi să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm cu inimă curată, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.  

 Părintele Adrian Diaconu, preot paroh la Geneva şi Lausanne şi protopop pentru Elveţia