|
Bine aţi venit pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe
Române în Elveţia !
Site-ul pe care vi-l prezentăm (şi care se află încă în
lucru) cuprinde trei părţi :
- informaţii despre noi (parohiile ortodoxe române din Geneva şi
Lausanne, programul slujbelor) şi coordonatele tuturor parohiilor şi
preoţilor ortodocşi români din Elveţia ;
- o selecţie de pagini preluate din diverse site-uri ortodoxe, pe
teme : istorice, biblice, patristice, de spiritualitate ortodoxă,
dogmatice, morale, catehetice, liturgice, sociale şi ecumenice, ce am
considerat că pot interesa un număr
mai mare de vizitatori ;
- sfaturi practice, informaţii utile, ştiri, anunţuri şi contact.
Pentru orice vizitator este util să se ştie că site-ul nu
este decât un instrument de cunoaştere, el nu poate înlocui participarea şi
implicarea activă a credinciosului la viaţa liturgică, sacramentală şi
caritativă a Bisericii, singurele căi ce ne pot conecta în mod real la Dumnezeu, sursa
existenţei noastre veşnice.
Site-ul este un instrument de cunoaştere, pentru cei
interesaţi, al potenţialului Ortodoxiei atât ca manifestare, cât şi ca
problematică teologică contemporană, la trecerea într-o nouă etapă a Istoriei,
după un secol zbuciumat şi căutător de orizonturi noi, bolnav de rupturi
existenţiale şi în acelaşi timp flămând după unitate şi comuniune autentică.
Fie ca HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru ca pe
oameni să-i urce la Dumnezeu,
să binecuvânteze lucrarea noastră şi să o facă să rodească în dragoste prin
viaţa dumneavoastră !
*
* *
„Iubirea lui
Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă"
(Rom. 5,5).
Ca să avem acces la iubirea lui Dumnezeu şi la lucrarea
Sfântului Duh, Cel pogorât peste Apostoli în chipul limbilor de foc, în ziua
Cincizecimii (cea de-a cincizeci-a zi după Înviere), avem nevoie de credinţă în
Dumnezeu, altfel spus trebuie să fim sau să devenim oameni credincioşi.
Din păcate, comunismul nu s-a mulţumit să demoleze numai
biserici în România, ci a reuşit să compromită însăşi noţiunea de credinţă şi
de om credincios. În replică, generaţiile prezentului, scăpate din chinga
totalitară, au vocaţia de a restabili normalitatea şi din acest punct de
vedere.
Dar cine este omul credincios?
Este el un privilegiat din naştere? Nu neapărat. Toţi oamenii
se nasc cu acest dar şi omul îl caută pe Dumnezeu, chiar şi inconştient, prin
toate manifestările sale sufleteşti.
Este el un obscurantist sau un semidoct? Nicidecum.
Credinţa luminează mintea, sufletul şi spiritul omului, îl ridică pe om din
interior, îl înalţă din întuneric la lumină, îl aduce din moarte la viaţă.
Este el totuna cu bogatul şi puternicul? Deloc. De cele
mai multe ori cei bogaţi şi cei puternici îşi fac dumnezei din bogăţia şi
puterea lor trecătoare.
Se poate identifica el cu geniul, cu marea inteligenţă
superioară? Iarăşi, nu. Petre Ţuţea, considerat un geniu de Emil Cioran, îi răspunde acestuia: „în faţa sfântului, geniul este un idiot"!
Omul credincios este omul obişnuit, nesofisticat, acela
care îşi cunoaşte limitele, care încearcă să se cunoască pe sine însuşi şi prin
această cunoaştere de sine el descoperă taina credinţei în Dumnezeu şi astfel
reuşeşte să trăiască în pace şi armonie cu semenii şi în respect faţă de
creaţia înconjurătoare. Omul de credinţă trebuie să ştie să lupte în interiorul
său cu inamicii credinţei: egoismul, orgoliul şi mândria, autosuficienţa,
răutatea, neiertarea, ura, duşmănia, lipsa dragostei faţă de aproapele,
pasivitatea faţă de suferinţa şi necazul lui, intoleranţa, necredinţa, credulitatea
şi instabilitatea credinţei.
Cât de simplu ar fi el, omul credincios este, prin starea
lui de viaţă şi prin efortul său de a deveni mai bun şi mai generos, mai
iertător şi mai iubitor, un om de elită (un om ales). Aşa cum există o elită profesională, compusă din toţi cei care evoluează necontenit,
urmărind performanţa şi refuzând simultan comodităţile plafonării, aşa cum
există o elită patriotică, alcătuită
din fiecare cetăţean român căruia îi pasă de România, mai presus de soluţiile
individuale şi de interesele sale poate legitime, dar mai curând egoiste, aşa
cum există o elită intelectuală sau
cultural-artistică tot aşa există şi o elită
morală, din care face parte orice persoană preocupată de progresul ei
lăuntric, în contextul binelui comun.
Precum se ştie morala este un credo în acţiune, iar „credinţa fără fapte este moartă" şi fără puterea dragostei,
credinţa slăbeşte, căci credinţa „este
lucrătoare prin iubire" (Gal. 5,6). Dragostea
este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor
virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi
rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite
de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată, atât de minunat,
Sfântul Apostol Pavel în acel - pe drept numit - „imn al dragostei
creştine", pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către
Corinteni: „De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi
chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş
cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,
iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş
da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte...
(I Cor. 13,1-3).
Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4,7) şi
este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile
voastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (în ziua Cincizecimii) (Rom.
5,5).
Fie ca lumina dumnezeiască a Duhului Sfânt şi darul
Cincizecimii să vă călăuzească şi pe Dumneavoastră, vizitatorii acestui site, pe
tot parcursul vieţii!
*
* *
Rugăciunea curată
a inimii
Rugăciunea este cea dintâi şi cea
mai concretă expresie a credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu. Ea este
comuniune şi unire intimă cu Dumnezeu; respiraţia sufletului în Dumnezeu, în
care „trăim, ne mişcăm şi suntem”
(Fapte 17, 28). Şi pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, însuşi Duhul vine
în ajutorul slăbiciunii noastre şi se roagă pentru noi cu suspine negrăite (cf.
Rom 8; 15,26). Însă, datorită indiferenţei şi păcatului, inima se împietreşte
treptat şi nu mai simte „suspinele
Duhului”. Tocmai de aceea, rugăciunea presupune un efort, o asceză
deosebită pentru a fi împlinită cum se cuvine, şi anume, cu atenţia concentrată în inimă sau, cum spun Părinţii, cu „mintea coborâtă în inimă”, pentru ca
ea să angajeze întreaga fiinţă care se concentrează în inimă.
Mintea nu-şi poate găsi liniştea decât în
rugăciune şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Uneori oboseala şi
stresul sunt atât de mari încât mintea nu se poate concentra la rugăciune.
Salvarea este în rugăciunea Bisericii care are o putere cu totul aparte de
vindecare a sufletului bolnav. Important
este ca legătura cu Biserica să fie constantă, pentru ca credinciosul să-şi
formeze treptat o conştiinţă
eclezială. Ceea ce înseamnă să fim pătrunşi de conştiinţa că aparţinem cu
trup şi suflet Bisericii, lui Hristos Însuşi, cu care Biserica se identifică.
Oricum rugăciunea Bisericii este primordială în viaţa duhovnicească.
Nimeni nu poate fi creştin de unul singur, ci numai în comuniune cu ceilalţi.
Iar comuniunea cea mai autentică se realizează în Biserică prin participarea la
Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe, în care se reactualizează Taina mântuirii
lumii şi prin care ne împărtăşim cu Hristos, izvorul harului. Rugăciunea
personală, privată, se inspiră din rugăciunea obştească a Bisericii şi este
susţinută constant de ea.
Toţi cei care au ajuns la o
experienţă bogată de rugăciune mărturisesc că este foarte important ca orice
rugăciune, fie obştească, fie privată, să angajeze nu doar mintea, ci şi inima,
pentru a deveni o rugăciune a inimii.
Lucrul acesta nu-i deloc uşor, mai ales pentru începători, care fac adeseori
experienţa dureroasă că tocmai în timpul rugăciunii mintea li se împrăştie la
lucrurile exterioare, pentru că nu reuşeşte să „coboare” în inimă, din care izvorăşte
căldura şi bucuria rugăciunii.
Singura soluţie este să ne rugăm cu
şi mai multă atenţie şi, mai cu seamă, cu multă căinţă pentru păcatele
săvârşite. Pentru că pocăinţa, sau
părerea de rău pentru păcate „străpunge” inima, o înmoaie, o face mai sensibilă
la prezenţa lui Dumnezeu. Aceiaşi mari nevoitori, am zice „specialişti” ai
rugăciunii, spun că la rugăciunea curată (liberă de gânduri străine) se ajunge
treptat prin multa rugăciune. Trebuie să ne rugăm mult, foarte mult, pentru a
ajunge, încetul cu încetul, la rugăciunea
curată a inimii.
În general, credinciosul ortodox se
roagă acasă citind rugăciunile tradiţionale de dimineaţa şi de seara, Psalmi
sau din Sf. Evanghelii. Ca rugăciune „de toată vremea” (pe care o facem şi în
timpul lucrului, călăto-riei…) ni se recomandă rugăciuni scurte ca, de exemplu,
cunoscuta „Rugăciune a lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu
miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau
numai „Doamne miluieşte-mă” repetată
de nenumărate ori, cu atenţia cuvenită. O
rugăciune scurtă, repetată neîncetat, cu evlavie şi smerenie, „coboară” mai
uşor în inimă.
Rugăciunea liberează sufletul de acumulările
negative de pe urma stresului, a greutăţilor şi a problemelor vieţii şi ne
umple de energii pozitive care înmulţesc în noi curajul şi răbdarea în lupta cu
ele. Credinciosul care se roagă mult,
„neîncetat” şi meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu, îşi formează o
gândire pozitivă, învinge în el egoismul, se leapădă de sine şi îşi câştigă
treptat o inimă curată şi bună care cuprinde în dragostea ei pe toţi semenii
săi ca şi întreaga creaţie.
De altfel, semnul concret al unirii cu Hristos prin rugăciune este
câştigarea treptată a unei „inimi compătimitoare”(Sf. Isaac Sirul-sec.VI), care cuprinde în sine pe toţi oamenii.
Inima compătimitoare, iubitoare sau milostivă este fundamentul ontologic al
slujirii semenilor care nu sunt doar indivizi separaţi de noi sau alături de
noi, ci mădulare proprii ale trupului nostru şi
mădulare ale Trupului lui
Hristos (vezi ICor10,17; 12,13)
Credinciosul
care, prin rugăciune şi asceză şi-a câştigat o inimă compătimitoare se va pune
în modul cel mai firesc în slujirea semenilor cu care Hristos se identifică (cf. Matei 25). A sluji
pe semeni, înseamnă a fi mereu prezent pentru ei, a-i ajuta la nevoie, a te
ruga pentru ei, a-i povăţui pe calea binelui…
Părinţii pustiei (neptici sau veghetori) socoteau
slujirea semenilor, mai cu seamă a bolnavilor, mai presus chiar decât
rugăciunea şi postul. Iată o „Apoftegmă” în acest sens: „Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Părinte, sunt doi
fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere
în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru
lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi
silinţă. Deci al cărui lucru este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a
bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi
posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar
spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor”
(Pateric, cap. 12, „Despre dragoste”).
Se poate întâmpla deci ca chiar şi unii din cei mai
fervenţi creştini la rugăciune să nu fie capabili de iubirea semenilor
manifestată în faptele milei creştine despre care se vorbeşte în Evanghelia de
la Matei, 25. Aceasta înseamnă că rugăciunea lor n-a „coborât” încă în inimă
pentru a o transforma. Există deci
pericolul real de a ne obişnui cu o rugăciune formală care nu transformă inima
tocmai pentru că nu ajunge în inimă (Ips. Mitropolit Serafim Joantă). O
astfel de rugăciune nu este mântuitoare. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, trimite Duhul
Tău Cel Sfânt asupra noastră să ne lumineze sufletele şi să ne înveţe cum
trebuie să ne rugăm cu inimă curată, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră
mântuire. Amin. Părintele Adrian Diaconu, preot
paroh la Geneva
şi Lausanne şi protopop pentru Elveţia
|
